Mamut
Cei care au văzut arbori mamut cel puțin o dată, acești uriași își lasă amprenta, iar amintirea lor nu este ștearsă toată viața. Nimeni nu a reușit încă să ofere o schiță sau o fotografie bună a unei sequoia. Sentimentul pe care îl generează în tine este greu de transmis altcuiva. Tăcerea uimitoare este haloul lor. Se clatină nu numai cu înălțimea lor incredibilă și nu numai cu culoarea scoarței, parcă plutind și schimbându-se în fața ochilor tăi. Nu, secuoasele nu sunt pur și simplu ca toți copacii pe care îi cunoaștem, sunt mesageri din alte vremuri. Ei cunosc secretul ferigilor care au devenit cărbune acum un milion de ani, în perioada Carboniferului. Ei au propria lor lumină, propria lor umbră. Oamenii cei mai deșarte, cei mai ușori și obraznici văd minunea în copacii mamut și sunt impregnați de respect pentru ei. Venerat nu este un cuvânt mai bun. Vreau doar să plec capul în fața suveranilor, a căror putere este incontestabilă. Cunosc acești uriași din copilărie, am trăit printre ei, am ridicat corturi, am dormit lângă trunchiurile lor calde și puternice, dar nici cel mai apropiat cunoscut nu le provoacă dispreț. Prin aceasta garantez nu numai pentru mine, ci și pentru alții.
…
Am străbătut mai multe pădurici relicte fără să ne oprim, pentru că nu erau exact ceea ce aveam nevoie și, dintr-o dată, pe un gazon plat în fața mea, un bunic, care stătea singur, înalt de 300 de metri, și într-o circumferință cu o clădire mică de apartamente , a apărut. Labele sale plate, cu ace verzi strălucitoare, au început la aproximativ o sută cincizeci de metri de sol. Și sub această verdeață se ridica o coloană dreaptă, ușor conică, care sclipea de la roșu la violet, de la violet la albastru. Vârful său nobil a fost împărțit de fulgere într-o furtună care a izbucnit aici în timpuri imemoriale. În timp ce ieșeam de pe drum, m-am oprit la vreo cincizeci de metri distanță de această creatură divină și a trebuit să ridic capul în sus și să privesc vertical pentru a-i vedea ramurile.
…
Am fost înconjurați de o tăcere a catedralei - poate pentru că scoarța groasă și moale a roșușoarelor absoarbe sunetele și creează tăcerea. Trunchiurile acestor uriași se ridică direct în zenit; orizontul nu este vizibil aici. Zorile vin devreme și rămân zorile până când soarele răsare foarte sus. Apoi labele verzi, asemănătoare ferigilor - acolo sus - își filtrează razele prin ace și le împrăștie cu ciorchini de săgeți de culoare verde-auriu, sau mai bine zis, dungi de lumină și umbră. Când soarele trece de zenit, ziua este deja pe pantă, iar în curând seara vine cu un foșnet de amurg, nu mai puțin lung decât dimineața.
Astfel, timpul și împărțirea zilei cu care suntem obișnuiți în pădurarul relictului sunt complet diferite. Pentru mine, zori și amurg sunt un timp de pace, dar aici, printre mamuți, pacea este inviolabilă chiar și în timpul zilei. Păsările sar dintr-un loc în altul în lumina crepusculară sau scânteie, căzând în dungile soarelui, dar toate acestea sunt aproape tăcute. Underfoot este o așternut de ace care a acoperit solul de două mii de ani. Pe un covor atât de gros, pașii nu se aud. Singurătatea și totul sunt departe, departe de tine - dar ce anume? Încă din copilărie, am știut sentimentul că acolo unde sunt sechiile, se întâmplă ceva din care sunt complet în afara. Și dacă nici în primele minute nu s-a amintit acest sentiment, nu a trecut mult timp pentru a se întoarce.
Noaptea, întunericul de aici se îngroașă până la întuneric, doar în înălțimi, deasupra capului în sine, ceva devine gri și ocazional o stea strălucește. Dar negura nopții respiră, pentru că acești uriași, care domină ziua și trăiesc în noapte, sunt creaturi vii, le simți prezența în fiecare minut; poate undeva în adâncul conștiinței lor și poate sunt capabili să simtă și chiar să-și transmită sentimentele afară. Am fost în contact cu aceste creaturi toată viața mea. (În mod ciudat, cuvântul „copaci” nu li se aplică deloc.) Eu iau de la sine dreptate sequoii, puterea și vechimea lor, pentru că viața m-a adus de mult la ei. Însă oamenii, lipsiți de experiența mea de viață, se simt inconfortabili în păduricile de sequoia, li se pare că sunt înconjurați, închiși aici, sunt oprimați de sentimentul unui fel de pericol.Nu numai dimensiunea, ci și înstrăinarea acestor uriași înspăimântă. Ce este atât de surprinzător la asta? La urma urmei, sechiile sunt ultimii reprezentanți supraviețuitori ai tribului care au înflorit pe patru continente în perioada jurasică superioară în cronologia geologică. Lemnul fosilizat al acestor patriarhi datează din perioada Cretacic, iar în timpul Eocenului și Miocenului au crescut în Anglia, pe continentul european și în America. Și apoi ghețarii s-au mutat din locurile lor și au șters irevocabil titanii de pe fața planetei. Au rămas, numărați doar aici, ca dovadă copleșitoare a ceea ce era lumea în vremurile străvechi cu măreția lor. S-ar putea să fim nemulțumiți de memento-uri că suntem încă destul de tineri și imaturi și că trăim într-o lume care era veche când am apărut pentru prima dată în ea. Sau poate mintea umană se răzvrătește împotriva adevărului incontestabil că lumea va trăi și își va urma calea cu același mers maiestuos, când nu mai rămân urme ale noastre aici?
...
Acești aborigeni erau deja copaci destul de maturi în momentul în care asasinarea politică a fost comisă pe Calvar. Și când Cezar, salvând Republica Romană, a adus-o în declin, ei erau încă doar vârsta mijlocie. Pentru sequoii, suntem cu toții străini, suntem cu toții barbari.
