3dudop.org

Intinde-te pe iarba. Coboară, cade pe spate, întinde brațele. Nu există altă cale de a te scufunda atât de strâns și de a te dizolva pe cerul albastru decât atunci când te întinzi pe iarbă. Zbori și te îneci imediat, chiar în momentul în care te răstoarnă și deschizi ochii. Acesta este modul în care o greutate de plumb se scufundă dacă este pusă pe suprafața mării. Așa se îneacă un balon încordat (bine, să zicem, un balon meteo) când îl dai drumul. Dar au aceeași impetuozitate, aceeași ușurință, aceeași viteză ca și privirea umană, când este înecată în albastrul nemărginit al cerului de vară? Pentru a face acest lucru, trebuie să vă întindeți pe iarbă și să deschideți ochii.

Cu doar un minut în urmă mergeam de-a lungul pantei și eram implicat în diverse lucruri pământești. Desigur, am văzut și cerul, așa cum îl puteți vedea de la fereastra de acasă, de la fereastra trenului, prin parbrizul unei mașini, peste acoperișurile caselor din Moscova, în pădure, în golurile dintre copaci și când mergi doar de-a lungul unei poteci de luncă, de-a lungul râpei de margine, de-a lungul pantei. Dar asta nu înseamnă să vezi cerul. Aici, împreună cu cerul, vezi altceva pământesc, cel mai apropiat, ceva detaliu. Fiecare detaliu pământesc lasă asupra sa o particulă a atenției tale, a conștiinței tale, a sufletului tău. În jurul potecii există un bolovan mare. O pasăre zbură dintr-un tufiș de ienupăr. Acolo floarea se îndoaie sub greutatea toiler-bondarului. "Iată moara. S-a destrămat deja."

Te duci și lumea înconjurătoare îți furnizează informații. Aceste informații, într-adevăr, nu sunt intruzive, nu deprimante. Nu pare un radio pe care nu trebuie să îl oprești. Sau la ziar, pe care dimineața nu te poți abține să nu-l degajezi. Sau la televizor, de care nu te rupi din cauza apatiei care te-a cuprins (sub influența tuturor acelorași informații). Sau pe semnele, reclamele și sloganurile care punctează străzile orașului. Aceasta este o informație diferită, foarte tactică, aș spune chiar, afectuoasă. Nu mărește bătăile inimii, nervii nu se epuizează, insomnia nu este amenințată. Cu toate acestea, atenția dvs. este împrăștiată de raze dintr-un punct în multe puncte.

O rază către mușețel (ca să nu spunem averi la bătrânețe - și iată un lanț de asociații de mare anvergură), a doua rază la mesteacăn („o pereche de mesteacănii de albire”), a treia rază la marginea pădurii ( „când frunzișul cenușii de cenușă de munte umedă și ruginită”), al patrulea - pentru o pasăre zburătoare („Inima este o pasăre zburătoare, în inimă este lenea dureroasă”), iar sufletul a început să strălucească, să se despartă, singur, așa cum se întâmplă în momentele de creativitate, în momentele de rugăciune, poate și chiar și atunci când ești singur cu cerul fără fund. Dar pentru aceasta trebuie să cădeți în iarba de vară și să vă întindeți brațele.

Apropo, cerul are suficientă adâncime pentru tine, chiar dacă hoardele albe de nori se mișcă încet și armonios pe cer. Sau dacă acești nori se prind în albastru, nemișcați. Mai bine, desigur, este abisul albastru pur.

Te culci pe iarbă? Înot pe cer? Zbori sau cazi? Faptul este că tu însuți ai pierdut granițele. Ai devenit din cer, iar cerul a devenit de la tine. El și voi ați devenit unul și același lucru. Fie zbori, urcând, iar acest zbor în impetuozitate este egal cu o cădere, fie căzi, iar această cădere este egală cu zborul. Cerul nu poate avea nici sus, nici jos, iar tu, culcat în iarbă, îl simți perfect.

Lunca cu flori este cosmodromul meu. De aici, de pe pajiștea cu flori (unde zumzăie doar un bondar), pistele de beton pe care urlă avioane metalice neîndemânatice par jalnice. Urlă de neputință. Iar neputința lor constă în faptul că nu pot satisface nici măcar o milionime din procent setea umană de zbor, darămite setea lui de a se contopi cu imensitatea cerului.